Ultra alergător montan: Robert Hajnal – ce are el și nu au alții?

robert-hajnal-ciucasx3-credit-amarathonrunner-com

Prin vară, pe când de abia începusem să pun la cale seria de interviuri, Robert Hajnal a fost unul din primele nume pe care le-am scris pe lista celor cu care vreau să stau de vorbă.

Nu m-au interesat posibilele impedimente, cum ar fi faptul că nu-l cunosc sau că locuim în orașe diferite, am zis că unul din interviuri trebuie neapărat să fie cu el. Și uite că, juma de an mai târziu, s-au aliniat toate astrele necesare și am reușit să ne vedem la o cafea.

Dacă nu vă numărați printre cei pasionați de alergare, în special de alergare montană, probabil că numele nu vă spune nimic. Sunt sigură însă că o să-l tot auziți, fiindcă Robert este unul dintre cei mai buni alergători montani de la noi, dacă nu chiar cel mai bun.

Are 27 de ani, s-a apucat de alergat doar de vreo 5, dar deja doboară record după record la concursurile de alergare montană din România. Mai exact, la ultramaratoane. Iar când zic „ultramaraton” mă refer la curse care au în jur de 100 de kilometri. Fiecare, nu toate adunate.

Practic, nici nu terminau bine de alergat oamenii care participau la probele scurte, că pe Robert deja îl vedeam tagguit pe Facebook în pozele de finish de la ultramaraton, anunțat că a bătut recordul de timp pe traseul respectiv.

Astea sunt doar câteva din cifrele pe 2016:

  • Transylvania – 100km (6650m diferență): 15h 19min – locul I, record de cursă
  • UltraBug – 101km (3875m diferență): 9h 04min – locul I, record de cursă
  • Maraton7500 – 94km (7350m diferență): 16h 05min – locul I, record de cursă
  • CiucașX3 – 105km (4950m diferență): 11h29min – locul I, record de cursă
  • Via Maria Theresia – 82km (4250m diferență): 9h 17min – locul I, record de cursă

  • Toate astea fără să se accidenteze – lucru considerat aproape imposibil atunci când alergi atât de mult.

    Iar după toate cursele astea, în septembrie s-a apucat să traverseze Orientalii în alergare. 609 kilometri pe care i-a făcut în 13 zile, cu 28.649 m diferență de nivel. Asta după ce cu un an înainte traversase Meridionalii. Iar anul viitor vrea să facă toți Carpații.

    Ce are el și nu au alții? Ce-l motivează? De ce este nevoie ca să ajungi la nivelul ăsta? Cât de mult muncește? Mai are timp liber și, dacă da, cum și-l ocupă? Am vrut să aflu răspunsurile la toate astea (plus câteva dileme personale – probabil cretine – de genul cum faci să nu te rătăcești noaptea prin munți). Citiți mai departe ca să aflați și voi.



    robert-hajnal-piatra-craiului-credit-flori-roxana

    M-am uitat peste lista de realizări pe 2016, cu rezultatele de la curse. Dacă ai arăta lista aia unui om care nu aleargă, probabil că ar spune că ești un supraom, că e imposibil sau că ești nebun. Ți-au trecut și ție prin cap toate gândurile astea la început?

    Sunt puțin ieșite din zona de confort toate lucrurile astea pe care le-am realizat. Însă e doar un pas în ceea ce o să devin. Lucrurile mișto urmează să se întâmple, nu e doar ceea ce s-a întâmplat. E doar o etapă din alergat pe distanțe și mai mari. Și a fost o etapă bună și potrivită.

    Ideea e că am și avut noroc că s-au legat lucrurile, n-am vrut să câștig toate ultramaratoanele, toate concursurile. Doar că, din multe motive, așa s-a întâmplat.



    Care sunt lucrurile și mai mari la care te gândești?

    Acum că am alergat cu cei mai buni alergători din țară, mă gândesc să alerg cu cei mai buni din lume.



    Hai să demontăm un pic mitul ăsta legat de supraom – corpul uman este fascinant, doar că mulți încă nu au descoperit exact ce pot face, cât pot duce. Vreau să vorbim despre procesul din spate, despre cât de multă muncă e, câtă disciplină.

    Da, este așa cum spui tu, cu disciplină, muncă multă, efort, dar și cu o motivație potrivită. Altfel nu reușești să te trezești în fiecare zi și să alergi, să-ți incluzi în programul tău alergarea în fiecare zi.

    Dar nu alerg foarte mult. Deși unele curse au 12 ore, nu alerg 12 ore în fiecare zi. Ieri, de exemplu, am alergat propriu-zis 10 minute, atât a fost alergarea, dar a fost foarte intens. Tot antrenamentul a durat două ore, dar am alergat doar 10 minute.

    Trebuie disciplină, organizare și o motivație potrivită. Oricine poate să alerge 100 de kilometri, dar nu toți avem motivația potrivită ca să facem chestia asta. Dacă-ți găsești motivația potrivită, nimic nu te mai poate opri.



    Câți kilometri alergi pe săptămână?

    Între 80 și 160.



    Și care este motivația ta?

    Să alerg cu cei mai buni.



    Asta a fost de la început?

    Nu, la început a venit ca un obicei, că e mișto să alergi. Pentru sentimentul de alergare. Simțeai endorfinele. Simțeai că ești viu. Dar apoi, devenind bun și asumându-mi drumul ăsta, asta a devenit motivația mea. Să văd ce au alții diferit față de mine.

    Cum se întreabă probabil un om “normal” “Ce are băiatul ăsta diferit față de mine?”, așa mă întreb și eu ce au ceilalți. Și sunt convins că o să ajung la răspunsul că nu au nimic. Poate doar sunt mai disciplinați decât mine și mult mai motivați. Dar contează și drumul pe care-l fac până la răspunsul ăsta.



    De câți ani faci asta la nivel profesionist?

    Consider că de doi ani. Pentru că de doi-trei ani lucrez cu obiective clare.

    Mă antrenez pentru concursul respectiv. Să luăm un concurs de anul trecut, Transylvania 100k, de exemplu – m-am antrenat special pentru concursul ăsta. Și mi se pare că asta e o abordare profesionistă: să-mi fac un plan dinainte, pe anumite săptămâni.

    De obicei sunt 12 săptămâni înainte de competiție. Și să mă antrenez specific pentru competiția aia, fac antrenamente în funcție de traseul respectiv. Cred că asta e cam cea mai profesionistă abordare.

    În schimb, alerg de mai mulți ani, alerg cam de vreo 5. De prin 2012.



    Când aude ce distanțe alergi în curse, lumea presupune că faci asta de-o viață întreagă. Și primii ani cum au fost, ai alergat fără vreun plan?

    Doi-trei ani am alergat pur și simplu de plăcere. Mergeam la concursuri. Mergeam pentru petrecerea de după concursuri.



    Pentru mâncarea gratuită.

    Da. Pentru bere și after-party.



    Mi se pare că e multă critică la adresa felului în care sunt organizate concursurile. Nu înțeleg asta – după ce că sunt atât de puține concursuri, n-ar trebui să fim ceva mai uniți, ca să îi susținem pe organizatori, să promovăm, să vină și mai multă lume, să se apuce și mai mulți de sport? Hatereala asta e doar la nivel amatoricesc sau apare și printre alergătorii “profesioniști”? Sau de fapt haterii nu sunt atât de mulți, ci doar pare așa fiindcă sunt mai zgomotoși?

    Pentru mine, ca alergător mai bun, e suficient să fie marcat bine traseul… și cam atât. Adică să merg și să nu mă rătăcesc pe traseul respectiv.

    Ceilalți probabil că au mai multe nevoi, de genul mâncare, un kit consistent, un kit bun, o medalie faină la finish, un tricou tehnic, o amintire care te leagă de concursul respectiv? Nu știu.

    N-am avut niciodată chestia asta. Cum aleg organizatorii, e decizia lor. Cum ai spus și tu, sunt atât de puține concursuri și ar trebui încurajați organizatorii.

    Dar există și o parte bună, pentru că să zicem că oamenii dau feedback și organizatorii ar putea să ia ideile alea, chiar dacă sunt spuse într-un mod răutăcios, și să le folosească. Atunci când sunt obiective.

    De obicei concursurile mari sunt criticate, pentru că au foarte mulți participanți și nu poți să-i mulțumești pe toți.

    […]



    Cum reușești să te concentrezi noaptea pe traseu, după atâția kilometri alergați, astfel încât să nu te pierzi?

    Până acum, cea mai lungă cursă alergată a fost de 100 de kilometri, dar nu prea m-a prins noaptea, pentru că începeam la 6 dimineața și terminam pe zi.

    La orice concurs merg, la orice ultra merg, am mers cel mai mult 100 de kilometri – chiar asta mi-am stabilit. Apoi să cresc distanța, să-mi obișnuiesc corpul cu distanța asta. Și începând de anul ăsta o s-o cresc.

    Era un fel de provocare pentru mine, să nu mă prindă noaptea în niciun concurs. Și am cam reușit. Sau mă prindea foarte pe finish, unde pompa adrenalina’n venă, că știam că vine finishul, și când ai adrenalină ești foarte alert.

    O să-ți zic cum e când mă prinde noaptea. Merg la UTMB, la 160 de kilometri, și începe la 6 seara, deci clar prind noaptea.

    Oamenii încearcă să-și lumineze foarte bine drumul, și eu probabil o să fac la fel. Își iau multă lumină cu ei, multe lanterne, una pe piept, una pe frunte. Și sunt unele foarte deștepte, care-și ajustează lumina – dacă pui la distanță, luminează și mai tare, dacă pui aproape, luminează mai încet. Există tehnologie din asta.



    Oook. Asta cu alergatul noaptea e una din panicile mele legate de trail running, de asta te-am întrebat. Alături de fulgere. Și urși. Cei trei mari pitici pe creier. [later edit: care de fapt sunt patru, că am uitat să zic de câinii de stână]

    Te gândești să alergi noaptea, să faci ultra?



    Da, aș vrea să evoluez. Cândva, poate peste trei ani. Toate la timpul lor. Deocamdată sunt la nivel de ultra amator, de abia trec de distanța de semi.

    Foarte bine c-o iei treptat.



    N-aș vrea să mă accidentez. Și nici nu vreau să pierd din bucuria asta a alergării. Mi se pare că foarte multă lume se pierde în detalii, în încălțăminte, în echipament, dacă să faci stretching înainte sau după etc. Și uită de bucuria asta de a alerga, pur și simplu.

    Știu ce zici. Când îmi urmăresc un obiectiv clar și merg să fac niște antrenamente, bucăți etc, clar se pierde din plăcerea alergării. Dar pentru asta mai fac niște alergări pe munte. Cum a fost și anul ăsta, când am mers 13 zile prin Orientali, tocmai pentru plăcerea alergării pe care cred c-o pierd la unele antrenamente, dar o câștig atunci.



    Da. Ai tu lista aia de provocări aproape imposibile, de pe care tot bifezi.

    Urmează la anul sau peste doi ani toți Carpații. Să leg Orientalii și Meridionalii, pe care deja i-am făcut, și cu Occidentalii, pe care nu-i știu, nu știu mai nimic de ei. Și cu ocazia asta îi și învăț.

    Plăcerea de a alerga, practic, și de a ieși din zona de confort. Mi se pare că suntem foarte angrenați în confortul zilnic. Și nu-l simt acum, îl simt când sunt pe munte, după 4-5 zile, când simt nevoia de un duș. Bine, e ceva normal… Sau să mănânci ceva mai consistent. Micul meu dejun, pe care-l mănânc aproape zilnic, mi-e dor de el de numa’, simt așa, ca un gol: “Băi, n-am mai mâncat chestia asta, ce greu îmi e”. Dar, când te întorci, apreciezi lucrurile astea zilnice. Nu le mai iei ca atare, că ți se cuvine.



    Povesteai într-un articol despre copilărie că ai simțit-o grea. Că ți-au lipsit multe în comparație cu alții, că n-ai făcut foamea, dar nici departe n-ai fost. Oare dacă ți-ar fi fost mai ușor, dacă ai fi fost confortabil, ai mai fi ajuns acum în punctul ăsta? Să simți permanent nevoia să-ți demonstrezi că poți depăși barierele?

    Nu știu. Cred că da. Citeam și eu un articol al unei tipe, spunea că nu suferința te face mai puternic, ci dragostea te face mai puternic. Probabil că n-aș mai fi fost alergător, n-aș mai fi făcut concursuri. Probabil aș fi fost fotbalist, pentru că eu asta îmi doream să devin, dar n-am avut sprijinul părinților. În special al lui taică-miu. Dacă primeam sprijin din partea lui, poate că eram cel mai bun fotbalist din țară. Dacă nu mi-a oferit sprijinul ăsta, când mi-am găsit drumul meu… Acum e prea târziu să mai fiu fotbalist. Dar probabil că aș fi fost ceva ce avea legătură cu visul meu de atunci, nu cu cel de acum.

    Chestiile grele nu neapărat că te întăresc, față de cum te întărește iubirea. Dar depinde mult și de persoană – se poate pierde, se poate întări.

    Nu știu cum ar fi fost dacă aș fi avut o copilărie mai ok. Dar e ok acum. Simt că e mai bine, simt că e ceea ce trebuie.



    Și dacă n-ar fi fost nici alergarea? Ce-ai fi făcut?

    Mi-aș fi luat cariera militară în serios. Eu am făcut academia asta pentru că-mi plăcea domeniul. Și acum îmi place, și încă lucrez. Am posibilitatea asta să alerg în timpul serviciului, că există loc construit – fiecare unitate militară are un loc sportiv, pentru că sunt competiții militare între unități și noi ne pregătim și pentru competițiile respective.

    Totul a început așa: prima oară au fost concursurile astea civile, dar am aflat că sunt și concursuri militare și am mers și în ele. Și acum ne pregătim și pentru concursurile militare, și pentru civile, ca un fel de pasiune. Dar teoretic ar trebui să vorbim despre concursurile alea, că acolo trebuie să fiu cel mai bun.



    Alea sunt cele mai grele?

    Sunt grele. Nu sunt cele mai grele. Nu sunt pe distanță de 100 de kilometri, sunt pe distanță de 20, cu raniță în spate, de exemplu. Poate fi mai greu, poate fi mai ușor, depinde de fiecare om. Au farmecul lor și concursurile astea, pe distanțe lungi, și concursurile militare.

    În ultima lună am mers la birou, am stat poate și 8 ore. Când oamenii se uită pe lista aia menționată de tine, cu concursurile câștigate, nu se gândesc că poate omul ăla stă 6-8 ore la birou. Bine, în ultimul an nu am stat, nu e așa în general, 10 luni pe an am programul liber și pot să-mi urmăresc obiectivele alea. Dar tot nu alerg 12 ore pe zi.



    Cred că asta se așteaptă mulți. Au impresia că alergi 12 ore pe zi, că doar asta faci, că n-ai altă viață. Precum atleții profesioniști, care fac asta de dimineața până noaptea.

    Respiră asta, trăiesc asta, dar efortul propriu-zis poate să dureze foarte puțin. Și nu ne gândim la el când poate să dureze foarte puțin.

    Pe săptămână, nu cred că un atlet profesionist se antrenează mai mult decât mine. La finalul săptămânii, cred că avem aceleași ore de antrenament. Dacă luăm și odihna în calcul, sunt cam aceleași, poate chiar alergătorii ăștia de distanță lungă se antrenează mai mult ca un atlet.

    Ei fac foarte multă calitate, intensitate, antrenamente scurte. Având și un antrenor, îi spune “uite, azi faci chestia asta”, așa, sistematizat, foarte clar. Și el doar execută. Și aia îi eficientizează timpul de antrenament.



    Există vreun lucru mic și care ți-a adus beneficii mari, la care poate că nu te așteptai?

    Da. Somnul zilnic, de la prânz. E un lucru mic. Mă rog, era un lucru mic pe atunci, dar 95% nu-și permit luxul ăsta.

    […]



    Mulți cred că trebuie să faci de 10 ori mai mult efort ca să crești de 10 ori mai mult.

    Chiar nu e deloc bine. Ca să faci de două ori mai bine în alergare, trebuie să te organizezi de două ori mai bine. Dar cred că e valabil în orice domeniu. Dacă ai antrenamentele scrise pe hârtie, e de patru ori mai bine. Nu neapărat distanța pe care o alergi te face să te simți mai bine.



    În afară de experiențele proprii, de unde ai mai învățat?

    Din cărți. Pentru că oamenii sunt suma cărților pe care le-au citit, oamenilor pe care i-au întâlnit și experiențelor pe care le-au avut.

    Am învățat chestii de mindset, cum să te pui la linia de start, de la “Sunt aici pentru a câștiga” a lui Chris McCormack, triatlonist.

    Și “O viață fără limite”, a lui Chrissie Wellington, care mi-a dat exemplu că nu trebuie să faci sport de mic, de la 10 ani, de la 7 ani, ca să devii foarte bun la asta. Ea s-a apucat pe la 30 de ani mai serios de triatlon și a devenit în 2 ani campioană mondială. Deci nu trebuie să-ți oferi scuza “sunt prea bătrân, nu e timpul potrivit pentru mine, e prea târziu”.

    Chestii de alimentație am învățat din “Mănâncă și aleargă” (Scott Jurek). A fost și “Născuți pentru a alerga” (Cristopher McDougall).

    Și Kilian Jornet ar mai fi. Cu “Run or Die”. Kilian e un fel de zeu al alergării montane. Și e mai mare decât mine cu un an.

    Au fost niște etape, așa. Văd un pattern în fiecare alergător. Începe să alerge din plăcere, după aia începe să citească cărțile, după aia crește distanța, își dorește și el… Am trecut și eu prin asta.

    Sunt foarte multe cărți de la Preda Publishing. Avem noroc că cineva s-a hotărât să le traducă, să ne educe.



    Mai zi-mi de greșelile învățate.

    Am învățat că nu e bine să te antrenezi accidentat. Ți se agravează mult mai rău starea pe care o ai.

    Nu știu ce greșeli am mai făcut. E ca și cum mi-ar zice cineva să-i spun defectele mele. Cred că privesc ceilalți oameni și văd greșelile pe care le fac și-mi dau seama că nu le-am făcut sau că le-am făcut.

    Să alergi o distanță prea lungă prea devreme – asta ar fi o greșeală. Și apreciez pe cei care nu fac trecerea asta, de la semi maraton, de la 5 km, 10 km, rămân acolo și cred că nu sunt pregătiți pentru distanța asta.

    Eu n-am făcut-o pentru că mi-am zis: anul ăsta fac un an de maraton, următorul an fac 100 de kilometri, și de abia acum urmează să cresc distanța și mai mare. Cred că corpul trebuie să se obișnuiască cu distanța, să ajungă la maturitate.

    Alte greșeli… Acum că merg 8 ore la birou… Înainte mă trezeam dimineața să merg să alerg. Cred că, dacă programul îmi permite, ar fi greșit să fac chestia asta în continuare, să cred că sunt mult mai productiv trezindu-mă la 4 jumate-5 și să alerg de la 5 la 6 și apoi să mai fac un antrenament seara sau să am toată ziua la dispoziție să mă odihnesc. Ar fi foarte greșit.

    Cel mai potrivit e să antrenezi când te simți bine și când simți că-ți îndeplinești obiectivul antrenamentului. Dimineața, la 5, când mă trezeam, aveam pulsul foarte scăzut, n-aveam niciun chef. Poate era și chestia că nu e obișnuit corpul meu, dar s-ar fi obișnuit în mult mai mult timp. Dacă corpul meu e obișnuit așa, să facă antrenamentele de la 10 la 12, așa o să fac. Și ar fi greșit să schimb programul.

    Alt lucru pe care l-am simțit că ar fi fost greșit să-l fac: să alerg în adidași minimaliști. Că e trendul ăsta minimalist acum. Și unii cred în trendul ăsta, că e bun, să ai adidași foarte apropiați de sol. Eu cred că e greșit. Imediat simțeam după o alergare de 10 kilometri că mă dureau tendoanele, mușchii.



    Eric Orton, cel care l-a antrenat pe Christopher McDougall pentru cursa de la finalul “Born to Run”, vorbește despre asta în “The Cool Impossible”. Spune că, dacă vrei să te apuci să alergi aproape desculț, e ca și cum ai lua-o de la zero și trebuie să reînveți să alergi, altfel te accidentezi.

    Da. Și am trecut și prin asta, prin treburi minimaliste, am încercat adidași. Nu mi s-au potrivit de nicio culoare.

    Acum sunt chiar la capătul opus, am niște adidași cu o talpă așa, mare, și simt că mi se potrivesc mult mai bine. La antrenamente nu mă doare nimic. Și chiar dacă sunt niște studii care poate că nu recomandă adidașii ăștia, eu mă simt mult mai bine.



    Găsești studii pentru orice variantă vrei, se bat toate cap în cap. Nu mai bine testezi, să-ți dai seama prin trial and error?

    Da. Dar să nu testezi până te lovești de pragul ușii de sus. E o chestie destul de rafinată cu testarea, intervine și în cazul antrenamentelor – ce antrenamente nu se potrivesc? Și cât poți să testezi? Și să-ți dai seama când gata, “mi se potrivește sau nu”.



    La tine de pe site spui la un moment dat că iubești alergarea montană “pentru că aici câștigă cel mai isteț, nu cel mai bine pregătit”.

    Să zicem că alergarea montană – nu neapărat cea pe distanțe scurte, că acolo chiar câștigă cel mai bine antrenat, dar la ultramaraton clar câștigă cei mai isteți. Care privesc imaginea de ansamblu, nu neapărat distanța dintre start și finish, ci care privesc un concurs ca fiind mult mai mult de atât. Cum te pregătești, ce strategie îți faci pentru cursa aia, ce mănânci, cât de disciplinat ești. Și cred că asta ține de inteligență – disciplina, organizarea.

    La o cursă clar te face mai inteligent să te organizezi, să știi bine ce să mănânci, când să mănânci, ce ritm să ai în primii kilometri, ultimii kilometri. Dacă mai poți. Ar fi o decizie foarte greșită să dai totul din prima. Nu știu, asta pare logic, dar foarte multă lume face așa. Începe să alerge cu inima încă de la start, să se gândească ce bine e. Dar 3/4 din cursă trebuie să alergi cu capul, să fii rațional. Să începi să mănânci devreme, să te hidratezi devreme.

    Depinde mult de specificul cursei, ce să mănânci, cum să mănânci. De exemplu, la cursele foarte scurte mănânci – sau cel puțin eu mănânc – foarte multe glucide. Miere, fructe, orice conține zahăr, glucoză, fructoză. Iar într-o cursă de anduranță corpul tău consumă foarte multe grăsimi. Ulei de cocos, halva – astea sunt două chestii care conțin grăsimi și ar putea să te alimenteze pe toată distanța. Deși e greu să mănânci un singur aliment, dar astea ar trebui să fie principale.

    Iar toate chestiile astea cred că țin de inteligență, de cum abordezi cursa.

    Deși sunt unii alergători care aleargă de ceva timp, nu aplică chestiile astea și nu înțeleg de ce n-o fac, de ce nu învață din greșelile lor.

    Alții nu testează la antrenament lucruri potrivite, pe care să le adopte în timpul cursei.



    Sau experimentează direct la cursă.

    Asta e lecția numărul 1, o citești peste tot: nu testa direct la cursă.

    Inteligența ține și de cum îți simți adversarii. Dacă chiar vrei să câștigi, de fapt trebuie să întreci alți oameni care aleargă în același ritm cu tine. E de cum îl simți pe omul ăla de lângă tine, să-i știi punctul slab sau punctul puternic. De exemplu, dacă nu urcă foarte bine, să ataci atunci, să te distanțezi și să-i creezi un disconfort psihic că e pe locul 2 și tu ești pe locul 1.

    Când ești pe locul 1, au un confort psihic foarte mare și simți că prinzi aripi. Cel puțin mie așa mi se întâmplă. Și chestia asta ține de inteligență, să știi momentul potrivit când poți să câștigi față de alții.



    Ok, hai să discutăm puțin de partea de marketing, că mi se pare importantă. Dintre alergători, toată lumea îl știe pe Andrei Roșu, de exemplu, fiindcă e și un om foarte bun de marketing.

    Da. E mult mai bun decât ceilalți alergători, dar, pe lângă un om de marketing, poate că nu e la fel de bun. E o chestie pe care o are și se vede față de ceilalți alergători.



    Am impresia că sunt câțiva alergători care au rezultate foarte bune și nu-i știe nimeni, nu prea a auzit nimeni de ei în afara “bulei” lor, și sunt și câțiva care poate că nu au asemenea rezultate, dar sunt cunoscuți și obțin sponsorizări deoarece au cunoștințe de marketing.

    E un avantaj al corporatiștilor care aleargă și se pricep puțin la marketing și pot să-și integreze și partea de marketing, să se vândă pe sine la locul potrivit.

    Nu știu. Dacă stai mult pe net și privești ce face bine Andrei Roșu și încerci să le adaptezi… Cred că eu asta am făcut: m-am uitat la oamenii care se pricep bine la marketing și am încercat să adaptez la mine. Am văzut că au o prezentare, mi-am făcut o prezentare, am încercat s-o fac să arate foarte bine. Am văzut că și-au pus obiective pe foaie, mi le-am pus și eu. Am luat lucrurile bune – ce cred eu că fac alții bine – și le-am aplicat și pe mine.

    […]

    Cred că la începutul anului trecut am avut prima colaborare cu un brand. E important să înțelegi și viziunea brandului, să încerci să te prezinți astfel, să arăți că ai părți comune cu viziunea brandului respectiv. Dar n-ar fi foarte eficient dacă n-aș avea rezultatele din spate care mă susțin. Asta mi-a ușurat foarte mult munca de convingere.

    În primul și primul rând, dacă ar fi să dau un sfat de marketing, cel mai bun exemplu de marketing e să ai rezultate în domeniul în care ești. Să creezi senzația că ești cel mai bun de acolo. Rezultatele îți asigură rezultate. Dar apoi depinde de tine cum îți folosești vizibilitatea asta.



    Unii alergători își direcționează eforturile în zona strângerii de fonduri pentru cauze sociale. Cum vezi tu treaba asta în România, o țară care este oricum foarte săracă?

    Am avut și eu o campanie de fund raising, pentru un coleg de-al meu de cameră care a fost rănit în Afganistan. S-a făcut campanie la nivel național și am reprezentat și eu pentru că am rezonat cu cauza respectivă. Dar nu mă caracterizează să mă implic într-o cauză umanitară pentru că nu rezonez foarte bine cu cauza respectivă.

    Colegul meu de cameră și-a pierdut o mână și cauza era să-l trimitem la jocurile Invictus, să meargă să concureze cu alți militari, și mi s-a părut natural să fac asta.

    Altfel aș face doar dacă aș rezona foarte bine cu cauza. Pentru că totul ar fi natural, n-ar fi nimic forțat. Dacă aș trimite un link oamenilor și aș zice “uite, alerg pentru cauza asta”, atunci chiar aș face-o sincer.

    Da, am făcut, voi mai face dacă vor mai fi ocazii, să mai rezonez cu o cauză. Dar nu știu în ce domenii. Mai degrabă aș face o campanie pentru oamenii care încearcă să îndeplinească lucruri îndrăznețe. Să meargă pe Everest, să traverseze Alpii în alergare, sau zbor cu parapanta. Dacă un prieten ar vrea să facă chestia asta, l-aș susține.

    Când o susții o cauză, primul lucru pe care trebuie să-l faci e să donezi pentru cauza respectivă. Ăsta ar fi primul lucru pe care l-aș face, aș dona, și de abia apoi aș face ceva mai mult. Așa-ți dai seama cine face sincer ceva: îl întrebi dacă a donat pentru cauza asta.



    Ultima întrebare. Ce faci în timpul liber? Mai ai timp liber?

    Călătoresc, văd locuri noi. Mai citesc. Mă uit pe Netflix. Sau îmi fac chestii de marketing, pentru mine. Mai țin un workshop. happy Timpul meu liber cred că e la fel ca al celorlalți, nimic neobișnuit.



    robert-hajnal-2x2-credit-cornel-mosneag

    ***

    Pe Robert Hajnal îl puteți urmări direct pe blogul lui, pe Facebook sau Instagram.

    Weekendul viitor (sâmbătă, 10 decembrie 2016) va ține workshopul „Școala Alergării” în București.

    Credite foto:
    A Marathon Runner
    Flori Roxana
    Cornel Moșneag

    VREI MAI MULT?

    Completează formularul de mai jos și o să primești ceva nou de la mine din două în două vineri. Te poți dezabona oricând vrei.

    PE ACEEAȘI TEMĂ

    COMENTARII

    Niciun comentariu

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    Fill out this field
    Fill out this field
    Te rog să introduci o adresă de email validă.
    You need to agree with the terms to proceed